Prolog

Straniu cum ajungem sa ne cunoastem pe noi insine cand o sfeclim, cand o mierlim si cand nu ne mai ajunge timpul sa indreptam toate lucrurile pe care le-am scris, facut sau spus gresit intr-o jumatate de ceas sau intr-un sfert de viata.

Atunci, toate limitele dispar - dispare si oglinda lui Narcis, si patul lui Procust - si suntem noi cu noi, despielitati, fata in fata cu Sufletul nostru de carne...

Avem atatea unghere in care sa ne ascundem, atatea cotloane sau locuri necautate si nebanuite, in care sa ne imprumutam mastile unii altora si sa dansam un vals mortuar, spre amuzamentul Ceasornicarului care se joaca, sadic, cu rabdarea noastra...

Suntem niste actori in piata deobste, in Balciul Desertaciunilor sau poate in Carnavalul din Venetia. Dar, oricum am da-o, NU suntem stapani pe spatiu si timpul care se scurge nemilos in clepsidra Vietii si care aduce cu el Schimbarea (odioasa schimbare!): metamorfozarea fiintelor noastre din omide taratoare in fluturi semeti.

Suntem facuti spre a zbura inalt, insa ne-am multumit - zi dupa zi, an dupa an - cu un rol mediocru. Am luat cu imprumut o partitura care nu ne apartine si jucam grotesc intr-un scenariu care nu ni se potriveste. Avem pantaloni prea scurti si manusi prea lungi, camasa ne atarna intr-o parte si caciula ne acopera fruntea plina de visuri. Gandim marunt, gandim concret, gandim fix in aceleasi tipare uzate de generatii, cautand acel Ceva care ni se potriveste, sa-l putem afisa cu demnitate-n piept, ca pe o emblema.

Am dat linistea si libertatea pe-un hapciu! Am scos la mezat Viata, asa cum e ea, in pungi de plastic. Stam pe marginea drumului, asteptand Trenul Sperantei, observand fiecare trecator si dand cu pietre in cei mai rasariti, fiindca nu ne place mutra lor, haina lor sau mersul lor ferm si apasat.

Avem probleme existentiale reale si doctori inchipuiti. Ne tratam de raceala cu nurofen si ne-ar trebui un motiv mai bun sa ne luam scutire de la scoala vietii, nu doar acela ca avem profesori prosti si curricula depasita.