[EN] Mornings like these

I love crisp mornings.

I love to feel the heartbeat of the city under my feet, to sense its pulse and walk its empty streets, before anybody else wakes up.I'm not a morning person, but I love to break my boundaries from time to time.

I love the days when I can sip my coffee in silence, unrushed and undisturbed.

I'm not the perfect coffee brewer, but I try to make it as good as it gets and enjoy the quiet moments before the office starts squirming with people.

Mornings like these, when the hot summer sun rising is tempered by a breeze of cool air, they get me going.

I love to stare at the beauty around, to take in as much as possible and enjoy God's creation, every bit of it...


We were meant for so much more than this,

We were meant to be blown up by the kiss of Heaven...

Prolog

Straniu cum ajungem sa ne cunoastem pe noi insine cand o sfeclim, cand o mierlim si cand nu ne mai ajunge timpul sa indreptam toate lucrurile pe care le-am scris, facut sau spus gresit intr-o jumatate de ceas sau intr-un sfert de viata.

Atunci, toate limitele dispar - dispare si oglinda lui Narcis, si patul lui Procust - si suntem noi cu noi, despielitati, fata in fata cu Sufletul nostru de carne...

Avem atatea unghere in care sa ne ascundem, atatea cotloane sau locuri necautate si nebanuite, in care sa ne imprumutam mastile unii altora si sa dansam un vals mortuar, spre amuzamentul Ceasornicarului care se joaca, sadic, cu rabdarea noastra...

Suntem niste actori in piata deobste, in Balciul Desertaciunilor sau poate in Carnavalul din Venetia. Dar, oricum am da-o, NU suntem stapani pe spatiu si timpul care se scurge nemilos in clepsidra Vietii si care aduce cu el Schimbarea (odioasa schimbare!): metamorfozarea fiintelor noastre din omide taratoare in fluturi semeti.

Suntem facuti spre a zbura inalt, insa ne-am multumit - zi dupa zi, an dupa an - cu un rol mediocru. Am luat cu imprumut o partitura care nu ne apartine si jucam grotesc intr-un scenariu care nu ni se potriveste. Avem pantaloni prea scurti si manusi prea lungi, camasa ne atarna intr-o parte si caciula ne acopera fruntea plina de visuri. Gandim marunt, gandim concret, gandim fix in aceleasi tipare uzate de generatii, cautand acel Ceva care ni se potriveste, sa-l putem afisa cu demnitate-n piept, ca pe o emblema.

Am dat linistea si libertatea pe-un hapciu! Am scos la mezat Viata, asa cum e ea, in pungi de plastic. Stam pe marginea drumului, asteptand Trenul Sperantei, observand fiecare trecator si dand cu pietre in cei mai rasariti, fiindca nu ne place mutra lor, haina lor sau mersul lor ferm si apasat.

Avem probleme existentiale reale si doctori inchipuiti. Ne tratam de raceala cu nurofen si ne-ar trebui un motiv mai bun sa ne luam scutire de la scoala vietii, nu doar acela ca avem profesori prosti si curricula depasita.

E funny...

...cand oamenii vorbesc despre Dragoste cu aere de experti.

E funny-tragi-comic chiar, avand in vedere ca nu o cunosc decat din experiente lor senzioriale sau din auzite, dar nu au fost deloc atinsi de Ea. Ca, daca-ar fi fost, aveau zambetul mai alb si mai stralucitor, cu dintii perlati la vedere, privirea senina, aerul bland al unui pustnic coborat dintre sfinti si lasau in urma o dara prelunga de je-ne-sais-quoi, ce i-ar fi catapultat direct in inimile altor oameni, flamanzi si ei la randul lor dupa Dragostea asta care aprinde imaginatia oricarui muritor, ii face ochii sa scapere a fulger, ii ridica tensiunea la cote alarmante si il pune pe targa la Urgenta, uneori...

Pardon, astea sunt semnalmentele dragostei cu "d" mic. A nu se confunda cu Dragostea venita din Cer pe Pamant in trup omenesc, cu chip asijderea. Asta din urma e un alt fel de Dragoste, neinteleasa si necautata, care te cauta ea pe tine si te gaseste in cele mai adanci vagauni (fiindca, cum o dai, n-ai cum sa scapi!). Si, precum spuneam, daca o ai, esti altfel... cu totul ALTFEL!

Am incercat si eu sa merg dupa retetarul stravechi, cautand in zadar Ceva ce nu gaseam nici la tarabele din piata, nici intr-un pahar cu vin, nici in relatii pasagere ori in conversatii efemere cu suflete straine, fara chip. Sublimul sentiment al intalnirii cu sine cand dai de bucluc, cautand acul in carul cu fan, nu mi-e strain.

Am incercat cu abordarea inocenta o vreme, pana cand vremea a trecut si abordarea nu a mai tinut. Am plusat, sperand ca asa se castiga razboaiele cu mine si cumva-cumva am reusit sa ma pacalesc ca merge. Si n-a mers. Am ramas cu ochii-n soare de fiecare data. Sau in bec, dupa caz. Dar am perseverat, cu vehementa unui conquistador. Pana mi-am dat seama ca joc in rolul gresit. Si ca cineva mi-a sterpelit scenariul, i-a adus modificari, apoi mi l-a strecurat pe sub usa, in speranta ca nu ma voi prinde.

Dar m-am prins.

Iar la momentul respectiv, ametita inca de aburii unui succes prea timpuriu si prost-gestionat, am clacat. Am zis "pas" si am renuntat sa mai sper ca... Dragostea nu doare, nu constrange, nu te frange in mii de bucati si nu te lasa ca o carpa in drum. Am decis sa imi inchid si inima, si ochii, sperand ca ziua de maine va sterge cu buretele tot, absolut TOT! Dar nu l-a sters.

to be continued...

In cutia cu nisip...

...nu se joaca decat oamenii mari!

Oameni mari care au uitat sa zambeasca.
Oameni mari care si-au luat viata prea in serios.

Oameni mari care inoata printre cifre, Excel-uri si calcule, care jongleaza cu meeting-uri, clienti si telefoane, si care raspund monosilabic cu "OK" la orice intrebare.

Oameni mari care nu te privesc in ochi pentru ca se uita fie la monitor, fie la ecranul smartphone-ului sau la ceas, fiind mereu angrenati in nu-stiu-ce-proiect sau nu-stiu-ce-deadline de atins pana-la-fix-si-nicio-secunda-in-plus.

Oameni mari care in sinea lor isi doresc sa fie copii, sa n-aiba niciun fel de responsabilitati, sa nu mai dea nas in nas cu termeni nazurosi precum: concurenta, cotatii, capital, investitii, mix de marketing, brief sau draft - scosi nu dintr-un text scris de vreun copywriter dubios de creativ, ci de un account prea destept, angajat pe postul gresit.

Oamenii astia mari vor sa fie liberi, iar timpul sa se opreasca in loc cand suna alarma de dimineata. Oamenii astia mari nu cunosc limite, pentru ca toate limitele le-au fost demult incalcate. Oamenii astia mari nu mai stiu sa fie intimi cu sine ori cu jumatatea, pentru ca toate intimitatile le-au fost destainuite in ochiul dezaprobator al unui public avid dupa senzational si cancan-uri. Oamenii astia mari isi doresc sa recapete simtul masurii, pe care l-au pierdut in goana dupa bani, putere, influenta si prestigiu. Oamenii astia mari isi doresc o viata mult simplificata, fara agende si secretare, fara riscuri asumate inutil si nopti pierdute in numele unui succes si-al unei faime trecatoare.

Oamenii astia mari, deocamdata, se joaca in cutii cu nisip din care-si construiesc castele cu geamuri de sticla opaca si din care dirijeaza destinele altor oameni aflati in subordinea lor, fara a-si da seama ca nisipul ala se scurge intr-o clepsidra invizibila, la care este conectat chiar firul rosu si subtire al vietii lor efemere...